Nu era stilul meu să mă intereseze străinii sau să îi observ, dar a fost ceva ceva ce m-a fascinat la Balazar din prima clipă. Era un fel de drăcuşor, dar foarte înalt, bine făcut, cu copite de centaur, având spatele decorat cu aripi crestate de dragon. Ochii lui îmi aminteau de umbrele din Darkhole, erau cenuşii-transparenţi, dar avea faţa albă şi curată, ca un om.
Era cel mai retras dintre creaturile din sala de mese, îl vedeam mereu stând pe gânduri. Nu aş fi îndrăznit să intru în vorbă cu el niciodată, părea atât de sumbru şi totuşi fermecător, cu toate acestea nu aş fi crezut că-l voi avea vreodată ca prieten.
În acea zi, după orele de magie şi lupte, m-am întâlnit la prânz cu Razgor.
- Ei ce ar mai vrea stăpâna să facă astăzi să se distreze? M-a întrebat el înfulecând o aripă de liliac.
- Nu ştiu, găseşte tu ceva.
- Bine, uite eu trebuie să mă întâlnesc cu băieţii, mergem să facem o întrecere cu caii. Vrei să vii?
- Ar fi foarte interesant, nu am mai făcut asta până acum.
- Atunci o să mergi cu mine, nu te pot lăsa singură pe cal, e periculos. Sau dacă vrei pot să te învăţ.
- Mi-ar face plăcere să învăţ, dintotdeauna mi-am dorit asta.
- Atunci să mergem la grajduri!
Muream de nerăbdare să ajungem, şi am ieşit în fugă din sala de mese înaintea lui Razgor, deşi nu ştiam în ce direcţie să merg. Grajdurile imperiale erau în afara castelului, într-o peşteră foarte adâncă săpată în pereţii hăului. Întradevăr Deathflare avea o herghelie impresionantă, iar eu puteam să mă folosesc de ea. Razgor a ales un cal fumuriu, deşi cei negrii păreau mult mai frumoşi. Tocmai când îl trăgea de căpăstru afară am auzit un tropăit, iar apoi am văzut un nor de praf ce se apropia vijelios de noi învăluindu-ne complet. Am început să tuşesc aproape sufocându-mă, fiind alergică la praf, dar Razgor a inspirat adânc absorbind tot praful.
- Aţi înnebunit? Nu vedeţi că stăpâna e alergică la praf?! Cereţi-vă scuze imediat!
- Stăpâna?! au strigat toţi miraţi. Adică cea promisă?
- Chiar ea. A răspuns Razgor mândru.
- Nu pot să cred, e o onoare! A spus unul din prietenii lui Razgor cu o voce subţire şi privindu-mă de la 2 metri înălţime căci avea cam 3 metri jumătate, o faţă pământie şi ochii mici, iar jumătate din corp îi era acoperit de bandaje prăfuite exact ca o mumie. Numele meu este Hondo şi deabia aştept să vă cunosc, adică v-am cunoscut, stai... nu e bine am făcut cunoştinţă, dar nu vă cunosc încă, cum vine asta? M-am încurcat de tot, ei bine...
- Nu contează, înţelegi tu ideea. El mereu se încurcă în vorbe.
- E amuzant.
În afară de Hondo mai erau încă cinci călăreţi, Agnius, Eir, Hellzberg, Onphiury şi încă unul mai retras, care nu scoseseră nicio vorbă până atunci, şi au venit să se prezinte mai politicos decât o făcuse primul. Când a venit şi ultimul dintre ei mi s-a tăiat răsuflarea, era Balazar! Era la fel de calm ca întotdeauna, dar nu mă privea cu superioritate, totuşi aproape că m-am împiedicat când am mers să dau mâna cu el. Razgor a salvat situaţia explicând că sunt nouă prin Darkhole, că nu prea cunosc obiceiurile şi o serie lungă de scuze, se pricepea la asta foarte bine. Scăpând din penibilul situaţiei ne-am decis să încălecăm şi să pornim.
- Ţine-te bine stăpână! Pornim acum! Striga entuziasmat Razgor în timp ce eu mă agăţasem de centura lui lată de care avea prinsă securea.
Nu am făcut decât câţiva paşi şi ne-am ridicat de la pământ plutind deasupra hăului întunecat, pe lângă stâlpii de fum spre ieşire. Am zburat pe lângă umbrele înlănţuite care nu au reacţionat la apariţia noastră în niciun fel. Din acel moment s-a dat startul cursei, singura problemă era că nu-mi puteam da seama unde era linia de finish, ne aflam într-un pustiu întunecat fără niciun punct de reper. Decorul se schimbase de când ajunsesem eu aici, nu mai era nici urmă de vegetaţia sărăcăcioasă pe care o găsisem la sosire. Razgor şi aruncat securea în văzduh aceasta aterizând câteva sute de metri mai încolo, deja cursa avea un punct final.
- Ultimul care ajunge face cinste!a strigat Agnius biciuindu-şi armăsarul cu copite de foc.
Cursa luase amploare, Balazar flutura din aripi luând-o înaintea tuturor, dar nici ceilalţi nu se lăsau mai prejos. Agnius îşi înzestrase armăsarul cu flăcări pârjolind pământul în urma sa în timp ce Hellzberg patina graţios în faţa noastră. Când galopa calul lui Onphiury se cutremura pământul formând cratere în jurul nostru, Razgor sărea peste ele, Eir le-a ocolit la milimetru, dar Hondo s-a împiedicat în bandaje, a acoperit ochii calului care a luat-o într-o direcţie greşită rămânând ultimul. Bătălia finală se dădea între Balazar şi Onphiury, care ne blocase pe toţi. Acesta încerca să-l împiedice şi pe ultimul său oponent, dar când Balazar şi-a deschis aripile rezultatul era indiscutabil în favoarea sa. El a ridicat securea lui Razgor din mers şi i-a azvârlit-o atât de rapid încât era cât pe ce să-i reteze un ţurţure lui Hellzberg. Într-un final a ajuns şi Hondo, descurcându-şi bandajele de pe faţă.
- Ce, cum? Ce s-a întâmplat?!
Noi râdeam pe înfundate până când Razgor a izbucnit:
- Ai pierdut! Ai fost ultimul, faci cinste astă seară. Hai toată lumea destinaţia Berăria lui Bogz!
Am pornit toţi galopând fiecare în ritmul său, Onphiury tumultuos şi nerăbdător la concurenţă cu Agnius, restul mai liniştiţi, în special Balazar care îşi lăsase calul să se plimbe în voie. Am întors capul să-l mai prives o dată, era atât de fermecător! Dar astea nu sunt lucruri care te privesc! Mi-am spus... Ai o datorie şi ar fi bine să ţi-o îndeplineşti dacă nu vrei să devi sacrificiu pe altarul lui Kargaru!
Când mi-am revenit din contemplare ajunsesem şi Razgor îmi întindea mâna să mă ajute să cobor de pe cal. Berăria era o dărăpănătură foarte mare, construit în totalitate din lemn.
- Mergem la masa noastră obişnuită, în spate băieţi! Ca deobicei Bogz pentru toată lumea şi suc de rădăcini pentru domnişoara.
L-am urmat pe Razgor la un separeu de unde se vedea întreaga sală al cărui plafon stătea să cadă în orice moment. Masa era lungă, avea scaune mari dar joase încât abia dacă vedeam ceva.
- Un scaun înalt pentru domnişoara! A răcnit Razgor ca să acopere vocile din camera ticsită cu dihănii. Atmosfera era asemănătoare cu cea din sala de mese de la castel, dar aici majoritatea erau beţi, se trânteau peste mese sau cădeau sub ele. Era o privelişte interesantă într-adevăr, dar şi deosebit de dezgustătoare. Mi-am luat ochii de la ei ca să observ că Balazar se uita insistent la mine în timp ce restul râdeau pe înfundate. În primă instanţă nu mi-am dat seama ce se petrece, dar apoi m-am înfuriat groaznic, am trântit scaunul şi am ieşit din berărie. Hondo a fost singurul care m-a înţeles şi a venit după mine. Stăteam sprijinită de zid şi m-am întors cu spatele când a ieşit.
- Stăpână nu te supăra, aşa sunt băieţii, ştii... nu au stat prea mult în preajma femeilor. Sunt obişnuiţi cu luptele şi cu nopţile lungi de beţie, nu au habar de sentimente sau cum trebuie să te comporţi cu o doamnă. Uite dacă vrei mergem să ne plimbăm, mă duc să-ţi iau haina, e bine?
- Bine.... am murmurat.
- Hai nu-i mai lua în seamă, o să se potolească. Şi oricum nu-ţi stă bine bosumflată.
Ne-am plimbat toată seara, Hondo s-a dovedit a fi o companie plăcută, am hoinărit pe străzile înguste fără o destinaţie anume, vorbind despre tot felul de lucruri. Era amuzant şi foarte comunicativ, chiar simţeam că pot vorbi orice cu el.
- Şi... ce crezi despre Balazar? M-a întrebat într-un final, înainte de a ajunge la castel.
- Mă aşteptam să întrebi asta. Da, este într-adevăr fermecător...
- Şi?
- Şi ce?
- Nu ai gânduri cu el?
- Nu! Şi chiar dacă aş avea nu ţi-aşi spune. Ce e cu toată agitaţia în jurul nostru?
- Păi... uite treaba e că el chiar te place, ne-a stresat dinainte să ne întâlnim cu tine, te-a văzut de câteva ori şi cred că s-a îndrăgostit de tine.
- Astea nu sunt problemele mele, am alte lucruri mai importante de făcut. Acum mă scuzi, trebuie să plec. Noapte buna!
- Noapte bună stăpână!
Am intrat în castel trântind uşi şi lovind statuile hidoase care mă întâmpinau în antreu. M-am încuiat în cameră, trecând pe lângă Gheară fără să-i spun nimic şi m-am aruncat în pat încercând să adorm.
Ochii dădeau să mi se închidă, dar mă luptam cu ei din răsputeri, vroiam să-mi aduc aminte tot. Starea aceea de gol interior, faptul că nu ştiam nimic din ceea ce se întâmplase de când ajunsesem acolo mă revolta. Se înserase şi mi-am dat seama căoboseala mea era datorată lipsei de lumină.
- Agnius dă-mi puţină lumină, nu pot să citesc.
- Desigur stăpână.
Se uita la mine uimit de faptul că-l recunoscusem şi în momentul următor din mâna lui ţâşni o scânteie dând naştere unei flăcări lungi şi jucăuşe care a plutit până la mine. Sărea şi se zbenguia în toate părţile, parcă ar fi fost argint viu. Lumina ei se împrăştia neuniform pe paginile întinate determinându-mă într-un final să mârâi ameninţător la ea. surprinzător aceasta a încremenit brusc arătându-se supusă ca şi o fiinţă vie. Reuşind să obţin un minim de confort vizual mi-am continuat lectura liniştită, uitând de existenţa celorlaţi m-am cufundat în oceanul amintirilor mele încurcate...
